Pentru noi, drumul lui Dănuț s-a-ncheiat. Radiografiile au arătat că era plin de alice. Nu din țara minunilor, ci din pușcă, din țara unde putem împușca câini fără să ni se-ntâmple nimic. Putem otrăvi pisici, putem spânzura câini, putem bate cai, fără să ni se-ntâmple nimic. Putem vota fără să ni se-ntâmple nimic. Sunt gardurile pline de afișe electorale. Cei mai mulți oameni care se vor realeși sunt aceia care nu fac nimic să se întâmple cu adevărat. Tare tristă țară, foarte mincinoasă.
Ar fi trebuit să-l ducem înapoi pe Dănuț la Pata Rât, unde și-a trăit toată viața de câine singur. Ba chiar ne-am ambiționat s-o facem, ca să nu-i stricăm rostul. Doar că, în luna în care a fost internat, Dănuț s-a schimbat. Din fiorosul de neatins s-a făcut un fel de pupăză. Cuminte și blând, avea totuși mereu de povestit. Învățase când mănâncă, când iese în curte, când face tratament și-n fiecare astfel de moment ciripea câte ceva, adaptat, mai ceva ca o soacră, dar simpatică. Pe scurt, a devenit un câine bun și nostim, așa cum sunt toți câinii când le dăm ceea ce suntem obligați să le dăm: grijă simplă, mâncare simplă, câteva cuvinte simple, un zâmbet pe zi.
I-am stricat rostul lui Dănuț. Poate, etologic vorbind, am greșit. Omenește vorbind, om fi făcut bine. N-o să știm niciodată. Dar îl știm pe Dănuț în siguranță, hrănit și mângâiat, în adăpostul Arca lui Noe, Cluj și ne mulțumim cu asta. Dănuț e bătrân, îl dor oasele, îl doare carnea pe unde l-am tăiat și înțepat. Dar, poate, nu-l mai doare singurătatea.